Moment de slăbiciune

Fără vreo urmă de gând coerent, merită să îngheţi cu mâinile adânc înfipte în buzunare, privind unul dintre apusurile toxice ale unui oraş aglomerat.

Merită să te rupi de realitate, să te pierzi de tine, să te regăseşti prin fum de ţigară şi anemice raze de soare. De sfârşit de toamnă. Fără să vrei, te îmbracă în linişte şi din toate, rămâne doar cerul. Închizi ochii şi un moment ai conştiinţă de tine. Te simţi. Te vezi cu ochii minţii, simţi fiecare ţesătură de material care iţi acoperă trupul, bocancii grei pierduţi in frunze-adormite, căşti reci înfăşurate în jurul fularului.

Surprins de un astfel amurg, e imposibil să nu te îndrăgosteşti, să nu iubeşti, să nu te iubeşti iremediabil. Completa iubire să nu-ţi sfâşie în întregime celule şi atrii, atomi şi ţesuturi.

Într-un apus aşa-numit superb şi nespus de toxic, e ilogic să nu se nască dragoste. Dragoste de tot, de toate şi de sine. Jalnicul amurg ispiteşte neatinsa perfecţiune creată din lumină şi stinsă-n întuneric.

Imposibil să nu iubeşti  irealul amurg urban.

Despre Rasism

Conform Wikipedia ,  “Rasismul este procesul de discriminare datorat credințelor și ideologiilor, conform cărora rasele omenești pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care par a fi înzestrate.”

Mai pe româneşte, rasismul e atunci când nu-ţi convine mutra unuia în preajma ta doar pentru că aparţine unei anumite rase/etnii X. Când decizi că te sufocă prezenţa lui, eventual te gândeşti să utilizezi şi violenţa fizică pentru a-i arăta acest lucru.
Dar e democratic rasismul? E uman? E civilizat? Teoretic, aş spune “Nu”. Dar după 18 ani trăiti într/o  ţară invadată de alte “etnii”, deloc prietenoase şi în relaţii deloc cordiale legea, atunci tind să spun “Da. Da, rasismul mi se pare normal”.

Nu, nu am prejudecăţi, nimeni nu mi-a promovat rasismul, dar cand tu  însuţi începi să pari o minoritate în propria-ţi ţară, parcă nu te mai simţi atât de tolerant.
Exemplu: Ieri pe trecerea de pietoni. Un domn, caucasian/european/alb/român, cum preferaţi, traversa. Se apropie o Dacia Logan, roşie, tunată, cu vreo 4 pasageri din etnia X, diferită de a domnului ce traversa. Se prea poate ca maşina sa fi avut oˇ mica defecţiune la frâneˇ, din moment ce s-a oprit aproape pe pantofii pietonului. Unul dintre distinşii pasageri ai maşinii a binevoit să deschidă geamul şi să-i declare pietonului: “Baga-mi-aş **** în familia ta de român împuţit!”

Aşa că, de ce mi se spune la ora de filozofie că am prejudecăţi, atunci când nu sunt de acord ca unul dintre viitorii mei copii să se căsătorească cu o persoană din etnia X? Aş spune mai mult că e experienţă de viaţă, nu rasism sau prejudecăţi.

Aşa că să ne mai gândim dacă e sau nu “democratic” rasismul, când cel aparent discriminat iţi acaparează ţara.

Lucruri Esenţiale

Majoritatea răspunsurilor, la întrebarea “Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?” se încadrează între: telefonul mobil, mp3, laptop, ursuleţul preferat, cărţi, costum de plajă, periuţa de dinţi, crema de soare, machiaj, iubitul/iubita,  optimismul şi speranţa.

Aşa, dacă e sa le luăm şi să le gândim separat:

-Telefon, laptop, mp3: exclus. Bateria se va termina, probabil semnal sau conexiune la net nu există în locaţia respectivă, deci aparatura nu e de mare ajutor.

-Ursuleţul preferat, cărti, costum de plajă, periuţa de dinţi: eventual dacă reuşeşti să faci focul cu ele, sau să mănânci ursuleţul, într-o criză disperată de foame.

-Crema de soare, machiaj: cu regret iţi mărturisesc, dragă piţipoancă, că nu meriţi să supravieţuieşti experienţei.

-Iubitul/iubita: doar în cazul în care vine la pachet cu orientarea în spaţiu, idei bune, calm şi forţă de muncă.

-Optimismul şi speranţa: nu cred ca ţine nimeni socoteala şi nu intreaba daca le ai in bagaj sau nu.

Acum, ce aş lua eu cu mine pe o insulă pustie? Păi în primul rând m-aş gândi să supravieţuiesc. Aşa că:  1) multă mâncare, nu vreau să mor de foame la doi paşi de civilizaţie.

In continuare, ar fi o idee bună să încerc să mă întorc la civilizaţie. Aşa că dacă tot am de ales între Oricare 3 lucruri, de ce sa nu vreau 2) un avion.

Şi nu în ultimul rând, 3) un pilot, pentru avion.

Nu ştiu dacă  ideile mele sunt bune sau nu, dar stau sa mă întreb, oare sunt singura care ar încerca sa plece în viaţă de pe insula aia pustie? O.o

Elevul care a luat BAC-ul = VIP

De curând în grădina VIP-urilor din România a apărut o nouă stea.  Este EL, Cel Ce a Promovat Bacul. El, elev al Liceului Energetic din Timiş.  Singurul care a reuşit! Dumezeul programei şcolare supraîncărcate. Guru-ul învăţăturii. Cel ales să-i sfideze planurile temutului Funeriu!

De aici înainte, prea-înzestratul elev va circula printre muritorii de rând doar din spatele gemurilor limuzinei personale, pe care BINEÎNŢELES părinţii i-o vor achiziţiona pentru merite deosebite.
Cel mai probabil o să îl vedem şi la Tv, protejat  de bodyguarzi şi ochelari de soare împotriva colegilor de liceu doritori să îl linşeze.

Chiar în acest moment primeşte telefoane atât de la admiratoare, cât şi de la admiratori. Se preconizează că Elevul va face mai multe furori decât Justin Bieber şi Burlacul la un loc.

Biserica şi Autorităţile locale l-au contactat pentru a-i cere permisiunea de  a-i clădi Biserică, respectiv ridica statuie.

Stimate Elevule de la Liceul Energetic, îmi este imposibil să-ţi contest superioritatea. Tu esti viitorul. Muza noastră, a tuturor elevilor. Tu eşti alfa şi omega, începutul şi (sperăm că nu şi) sfârşitul. Timp de trei ani m-am  închinat  unei singure religii. Sfanta Lene şi Cuviosul Somn. De acum înainte, înteleg că este misiunea mea să-ţi duc mai departe tradiţia, de a înfrânge sistemul drastic al lui Funeriu şi  de a deveni unul dintre viitoarele VIP-uri ale ţării.  Multumesc.

Si mai nou…

Da, numele blogului a fost schimbat. Nu mult, dar atat cat sa sune mai romaneste, asa ca pe la noi. Pentru ca ma amuza si ma uimesc intrebarile de felul ‘Deci cum se mai numea blogul tau…biscu-nu-stiu-cum? Ftw? Aia ce-i?”( Gasim explicatia expresiei “Ftw” in Urban Dictionary, nu mai ocup randuri cu explicatii.)

Sau referinte la blog precum “trandafiri negri” sau “cupluri care fac inimoare cu mainile” sau “biscuite misto” sau “blogu lu biscu”. Puteam sa-i spun si asa, defapt, “Blogu lu’ Biscu”, dar suna prea “din vecini”, gen “Matache Macelarul” sau “Hanul La popas”.

Asa ca de azi il numesc (cel putin provizoriu) Biscuiti. Mai simplu. Mai romanesc. Mai accesibil. Si ii fac reclama, tot romaneste, cu 3 calitati, ca la Dero.

*Post scris fara un minut de gandire  in prealabil. Nu verifc exprimarea, nu corectez eventualele greseli gramaticale, nu folosesc diacritice. Scopul, anume transmiterea mesajului, a fost atins, sper.

Bătrâni şi neliniştiţi

Am sa redau o conversaţie ce a avut azi loc în autobuz.

Personaje: a) Eu; b) O stimabilă doamnă ajunsă binişor la anii înţelepciunii.

Prânz. În autobuz, aglomeraţie şi căldură. Nu ştiu prin ce noroc chior am prins un scaun liber. Şi parţial la umbră. Perfect. Am stat comod timp de o staţie, cu căştile în urechi, prefăcându-mă că nu îl văd pe tipul în tricou mulat şi păr vopsit blond din dreapta ce-mi facea (foarte atrăgător, părerea lui) cu ochiul.

Revenind: în staţia următoare a urcat, printre mulţi alţii, Stimabila. Rochie vişiniu-spălăcită, baston, mâini tremurânde. Conştiinţa mea s-a trezit la viaţă.

-Poftiţi, îi spun ridicându-mă de pe scaun. Se uita perplexă la mine. Bănuiam că văzuse rar dovezi de “bună creştere printre tineretul din ziua de azi”. Dar, surpriză:

-Adică cum? şuieră la mine. Ţi se pare ţie că nu mă ţin picioarele? Ţi-am cerut eu scaun? Ce? Acum e la modă sa râdeţi de noi, oamenii în vârstă? Nu ştiu cum nu ţi-e rusine! Şi nu mai rânji la mine când vorbesc cu tine! Şi tu, duduie (adresându-se unei tipe din apropiere) ce te uiţi? Nici n-ar trebui să vă lase să vă urcaţi autobuz. M-ai inţeles? (Şi mormăind în particular, clasicul “tinerii din ziua de azi…”)

-Desigur, doamnă.

Mi-am aşezat cu mişcări lente caşile în urechi, abţinându-mă sa nu îi zic Stimabilei câte ceva, să inţeleagă cât de departe poate ajunge nesimţirea “tinerilor din ziua de azi”.

Aproape că uitasem de ce prefer mersul pe jos. Vă mulţumesc ca mi-aţi reanintit, Stimabilă Doamnă din autobuz!

Perfecţiune la superlativ

Nu mi-era frig. Nu mi-era cald. Scriam, pe foaie. Gândurile nu mă mai copleşeau, au fost adormite treptat de un instrumental dat pe repeat al celor de la Pink Floyd.

Apusul dădea o notă de senzualitate umbrelor  din cameră. O linişte rară şi necunoscută mie îmi acapara corpul şi mintea, degetele slăbeau strânsoarea stiloului. Desenam. Îmi desenam pielea. De la palmă, la încheietura mâinii stângi, la umăr, coaste şi tălpi. Linii curbe, frânte, puncte şi versuri din muzică pe care o credeam de mult uitată.

În acele puţine clipe de singurătate deplină a gândirii şi linişte totală a trupului, îmi permit uneori aroganţa de a-mi imagina perfecţiunea momentului. Care de cele mai multe ori se derulează ca un colaj de fotografii, niciodată foarte clare, niciodată întregi.  Frânturi. Bucăţi de perfecţiune.

Odată se făcea că eram într-un magazin de discuri vechi, cu postere uriaşe lipite pe geamuri, decolorate de timp,  soarele amiezii conturându-se printre rafturi şi afişe. Un ventilator murdar şi vechi agaţat de tavan, vopseaua albă şi scorojită şi vânzatoarea, blondă şi plictisită întregeau colajul.

Alta dată, perfecţiunea se întruchipase într-o cafenea micuţă, la nişte ore mult prea matinale pentru a fi menţionate. “Rumble”-ul instrumental al lui Link Wray se auzea de cine ştie unde, fiindcă boxa responsabilă era imposibil de detectat. Un cuplu adorabil trecut de mult de vârsta a 2-a, chicotea la o masă ascunsă într-un colţ. Singura masă ocupată din local.  Şervetele albe şi paie erau aşezate la nimereală într-o halbă de bere, la bar.

Îmi aminteam toate astea şi încercam şi de data asta sa gasesc măcar un ciob de perfecţiune. Eram pe punctul de a renunţa, când mi-am dat seama. Era chiar acolo. În camera aia, îmbatată de Pink floyd, cu ultimele raze ale soarelui ce-mi faceau parul sa stralucească roşcat, cu mai tot corpul desenat în cerneală.

De obicei ma domină raţiunea.  Azi nu. Azi, caut perfecţiune la superlativ.